Îmi povestește fi-miu cel mare, muncitor cu înaltă calificare la întreprinderea fruntașă pe ramură Microsoft, comuna Seattle, județul Washington, specialist în „calcule de nori” (Cloud computing) cum a sărbătorit ziua națională cu niște colegi de muncă români.
„M-au invitat la o familie acasă. Eu eram cel mai tânăr, restul erau cam toți de vârsta ta (adică a mea n.m), sosiți aici în anii ’90 sau la începutul anilor 2000. Aveau expus la vedere tricolorul în sufragerie, am mâncat mămăligă cu brânză (mâncarea preferată), mici și un vin roșu, românesc.
Bineînțeles că, la fel ca și tine, erau foarte nemulțumiți de corectitudinea politică din America – de ce sunt promovați peste tot negri, latino, femei, gay etc, în loc ca promovarile să se faca după criterii de competență, indiferent ce rasă sau sex o avea fiecare. De ce nu mai poți vorbi liber ce gândești, de frică să nu îți pierzi postul. Chestii d-astea, zice fi-miu, care te obsedează și pe tine.”
Această relatare m-a pus pe gânduri. Mi-am dat seama că fiecare generație are propriile obsesii – în funcție de crizele care i-au marcat existența în tinerețe.
Pentru fi-miu, născut în 1995, emigrat în Canada la 3 ani și jumătate, comunismul nu există decât în cărți și în poveștile auzite la mine și la alții. La școlile din Canada comunismul i-a fost prezentat mereu în culori roz, ca fiind acea idee frumoasă, a unei societăți în care nu există exploatare , deturnată din păcate de niște lideri răuvoitori. Frânele puse libertății de conștiința, libertății de circulație sau prosperității economică sunt probleme cu care el și generația sa nu s-au confruntat. Nu știu, sincer, nici dacă cumva i-a fost vreodată foame…
Pentru mine și generația mea, care putem spune că am declanșat Revoluția din 1989, cărora ne-a trecut literal glonțul pe la ureche, mulți dintre noi murind, fiind răniți, bătuți, umiliți – libertatea de gândire și de exprimare sunt drepturi esențiale. Cine a fost gata să moară pentru ele nu se va lasă prostit sau speriat ușor de niște propagandiști sau de niște politici de cadre care urmăresc limitarea limbajului „ofensiv”. La fel și cu libertatea de circulație – pentru mine și cei din timpul meu, a călători liber în alte țări este o miracol: pentru fi-miu și ai săi colegi de generației, un fapt banal.
Pe fi-miu acum îl deranjează cel mai mult „dezbinarea dintre oameni”, „lipsa de toleranță a unora”, și nu înțelege revoltă celor ca mine contra cenzurii și „adevărurilor” impuse de sus.
Pentru mine și generația mea, libertatea de exprimare ni se pare esențială.
În schimb, pentru generația părinților mei, supraviețuirea fizică a fost preocuparea principală în tinerețe – au prins sărăcia lucie de după război și primii ani ai comunismului, în care dacă puteai să îți asiguri o supă caldă pe zi erai binecuvântat. Această preocupare a rămas firul roșu de-a lungul vieții lor. Chiar și astăzi, principala grijă a părinților mei este asigurarea hranei zilnice. Este un reflex căpătat într-o tinerețe de lipsuri materiale dureroase.
Fiecare generație este confruntată cu o criză specifică timpului sau, iar modul de rezolvarea a respectivei crize o marchează pe viață. Nu știu dacă peste 20 sau 30 de ani vor mai exista în Europa Occidentală sau America de Nord oameni preocupați de libertatea de conștiința, așa cum astăzi, în aceste zone ale lumii nu prea mai există obsesia pentru supa caldă de altă dată. Tinerii viitorului vor avea parte desigur de alte crize, pe care astăzi nu le putem imagina. Poate că se vor plânge de ecranul Iphone-ului sau de cafeaua care nu are suficientă frișcă. Dar o constantă pare să existe la toate generațiile – o permanentă nemulțumire cu status-quo-ul și neînțelegerea generației de dinainte.
Cheia păcii sociale ar fi chiar aici – sa fim conștienți ca cei de azi nu ne vor înțelege preocupările dacă stam mereu cu gura pe ei și strigam “foc” la pericole pe care ei nu le percep, dar ne-ar putea înțelege dacă ne mărturisim experiențele care ne-au traumatizat, iar noi le-am înțelege la rândul nostru nevoia de pace și armonie. Abia pe urma am putea să ne dam sfaturi unii altora. Pana atunci însă, nu vom face decât să continuăm să strigam unii la alții, amplificând confuzia și gălăgia generalizată specifice timpurilor pe care le trăim.
