Libertatea ca masturbație intelectuală

0
452

Marea, sublima noastră revoluție din decembrie 1989, cu care ne mândrim la fiecare sfârșit de an a fost inițiată de o mână de oameni.

Pe 21 decembrie la București, numărul celor ce au ieșit în stradă ca să-l invite pe Ceaușescu să renunțe la putere a fost de vreo câteva mii. Majoritatea dintre ei foarte tineri – studenți, liceeni, muncitori. Ei și-au riscat viața, cariera, familiile, jucând inconștient totul pe o carte. Succesul revoluției s-a datorat nebuniei acestor români nesofisticați, a căror rezistență eroică în noaptea de 21 spre 22 a provocat reacția în lanț – pe 22 decembrie muncitorii de pe platformele indiustriale au luat cu asalt centrul capitalei, comitetul central și televiziunea, iar soldaților nu le-a rămas decât să treacă de partea cea bună a istoriei.

În tot acest rastimp, restul românilor au așteptat cu inima îndoită deznodământul confruntărilor, urmărind de după perdea desfășurarea evenimentelor pentru a ști dacă atunci când vor merge la lucru vor trebui să se arate entuziaști de căderea dictaturii sau să înfiereze în ședința de partid huliganii care încercaseră să distrugă cuceririle socialismului.

De atunci, energiile țării s-au descătușat și în cei 30 de ani care au urmat, rădăcinile teoretice și practicile sistemului totalitar au fost disecate orizontal, vertical și diagonal. Au urmat un potop de analize, publicații, reviste, cărți, simpozioane, declarații, conferințe, seminari, dezbateri. Pe tema atrocitaților sistemului, sute și mii de intelectuali și-au făcut lucrări de doctorat, iar librăriile s-au umplut de volume sofisticate, stralucit argumentate cu textele filozofiei clasice și moderne, toate menite să garanteze că niciodată un regim totalitar, arbitrar ar mai avea șanse de reușită – poporul, și mai ales intelectualitatea sa fiind echipat de acum incolo cu uneltele necesare pentru recunoasterea din fașă a oricărui sâmbure de autoritarism care ar putea conduce iar la dictatură. Ajunsesem să avem cei mai mulți experți în libertate pe kilometru pătrat din lume.

Și ce să vezi? Treizeci de ani mai târziu, sosește criza sanitară și totul se năruie – presa începe din nou să manipuleze ideologic, populația este divizată iarăși în „ai noștri” și „ai lor”, măsurile dure revin în forță, oamenii ajung să fie iarăși considerați suspecți prin definiție, apare declarația de nevinovăție pe proprie raspundere și certificatul de bună purtare care răsplătește obediența, statul își arată mușchii contra rebelilor, ura contra dușmanilor poporului este reactivată ca pe vremuri.

Ca prin farmec, tot ce s-a scris despre libertate capătă valoare de maculatură, iar sutele de experți specializați în fundamentele filozofice ale libertății se adapteaza rapid, fie transformându-se în instrumente ale propagandei oficiale, fie ascunzându-se strategic după perdea, „urmărind cu atenție”, fie descoperind că sunt tare ocupați cu treburi mai serioase. Tocmai acum când ar fi fost cel mai mult nevoie de voci avizate… Se dovedește că preocuparea pentru conceptul de libertate când te afli în starea de libertate nu este nimic altceva decât autosatisfacere intelectuală.

Și cine rămâne să apere libertatea astăzi? (Nu, nu libertatea teoretică, ci acea libertate practică, banală pe care ar înțelege-o și un copil, aceea lipsită de finețuri). Tot o mâna de oameni nesofisticați, la fel ca acum 30 de ani, în timp ce majoritatea stă cuminte, așteptând să vadă încotro o sa bată vântul.

Bineînțeles că după ce nebunia va trece, experții vor scoate capul de la cutie, se vor afișa cu o bogată literatură de sertar, explicându-ne că ei au fost de fapt mereu contra și că au subminat regimul din interior.