În România, disputa dintre tabăra pro-UE și cea anti-UE mi se pare artificială, iar problema prost pusă. Pentru că a fi sau a nu fi în UE nu ar trebui sa reprezinte un scop în sine, ci doar un posibil mijloc de atingere a obiectivelor naționale.
Ar trebui mai întâi să identificăm care sunt prioritățile țării: de pildă reducerea până la dispariție a corupției, educația (atat generală cât și profesională), infrastructura (autostrazi de calitate, aeroporturi, cai ferate, transport in comun), simplificarea birocrației, creșterea economică, protejarea mediului, sănătatea, securitatea cetățenilor și a țării etc.
Și abia apoi, după clarificarea prioritătilor, să vedem pe care le putem îndeplini singuri și pentru care am avea nevoie de ajutor din afară (și de la cine).
De pilda, de NATO și de Statele Unite avem nevoie pentru a fi protejați de pericolul rusesc sau, de ce nu, german – ceea ce nu ar trebui să ne împiedice să căutăm să avem relații cât se poate de normale cu Federația rusă sau cu Germania – nicidecum să le provocăm inutil umflăndu-ne mușchii și lăudăndu-ne cu fratele cel mare, cum facea pe vremuri Tom Sawyer… În momentul de față nu avem nici o altă alianță militară sau politică mai serioasa, care să ne asigure protecția, dar asta nu înseamnă că nu se pot căuta și altele pe viitor; după mine, dezvoltarea altor alianțe și tratate ar trebui să fie o preocupare continuă pentru diplomația românească, nu să ne culcăm pe urechea că astăzi totul e OK.
Cat despre UE, suntem prea legați economic de ea, ca să facem pe grozavii – aproape 4,5 milioane de români lucrează în țările membre, marile companii europene activează în România, iar schimburile comerciale, educaționale, culturale, turistice sunt prea numeroase pentru a fi disprețuite sau abandonate. Iar globalizarea (circulația liberă a ideilor, informației, mărfurilor și forței de muncă) este oricum un fenomen ireversibil. Numai dacă facem că struțul și băgăm capul în nisip nu îl vom mai vedea – dar și așa, ne rămâne fundul afară…
De asemenea, apartenența la UE nu înseamnă adoptarea fără discernământ a politicilor imigraționiste sau ingineriile sociale dictate de elitele progresiste care se întâmplă să fie astăzi la conducerea UE. Nu ne poate obligă nimeni să renunțăm la valorile naționale.
In virtutea aceleași filozofii de a pune prioritățile locale pe primul plan, am putea pretinde și impune respect din partea celorlalte țari UE pentru tradițiile noastre, asa cum o fac cu succes alte țări membre UE din Est, dacă bineînțeles am avea o clasa politică matură, patriotică și cu viziune.
Deocamdată, la noi predomină două tipuri de politicieni: pe de o parte cei ce trâmbițează un fals patriotism izolationist și manifestă spirit de frondă față de UE pentru a ne menține prizonieri ai saraciei si propriilor prejudecăți (am numit PSD+ALDE) și pe de altă parte, slugile fără șira spinării care așteaptă de la Curtea Împăratului lista cu ordinele de executat (si care se gasesc in mai toate celelalte partide). Desigur exista exceptii, dar nu la nivel de partide, ci mai degraba la nivel local (primari) sau la nivel individual.
De aici rezultă și vivacitatea dezbaterii menționate la început – pro sau contra UE. Publicul ia parte la această falsă dispută cu prea multă ușurință, iar gălăgia generată de cele două curente este asurzitoare și ne împiedică să vedem care sunt adevăratele probleme și să cautam adevaratele soluții.
Acum, dacă clasa politică actuală nu are viziune, nu înseamnă că nu trebuie să facem nimic.
Noi, cei de pe margine, fie că suntem partide mici, fie doar cetățeni cărora le pasă, putem face ceva: să răspândim ideile bune, și să încurajăm realizarea punctelor importante din prioritățile naționale, indiferent cine le propune. Dacă de pildă PMP are un proiect bun, să îl susținem, dacă PNL are primari ale caror politici contribuie la dezvoltarea regională, să îi încurajăm și pe alții să facă același lucru, dacă USR propune un proiect viabil pentru România, să îi sprijinim (știu ce o să îmi spuneți, că în general se face mult zgomot pentru nimic, ca mesajele lor sunt mai degraba demagogice și cu prea puțină aplicabilitate).
Nu văd nici o altă cale de dezvoltare a României decât prin implicarea cetățenilor ei. Să stăm pe margine bârfind și așteptând apariția lui Făt Frumos de Cotroceni și a partidului perfect înseamnă sacrificarea a încă vreo câteva generații. Iar să așteptăm mereu ca alții – fie UE sau NATO să vină să ne salveze de noi înșine, să ne facă spitale și autostrăzi, să ne organizeze viața și să ne scape de corupție, înseamnă abandonarea rostului nostru ca națiune și asumarea rolului ingrat de provincie de margine, de zona-tampon. Să ne folosim, zic, de UE și de NATO, ca să ne construim țara și societatea pe care o dorim; nu să ne lăsăm absorbiți și nici să ne izolăm. Asta e, după părearea mea, calea de urmat.