Fidel până la moarte

Prieten bun cu Nicolae Ceauşescu al nostru, dar şi cu premierul canadian Pierre Trudeau, lider absolut al primului stat comunist din Emisfera Vestică, omul care a ţinut Cuba mai mult de o jumătate de secol în dictatură marxistă, cel care a lansat teribila lozincă “Socialism sau moarte” a împlinit în sfârşit, în noiembrie 2016 partea a doua a lozincii preferate. Despre morţi însă, numai de bine, odihnească-se în pace. Nu cu Fidel am treaba acum. Ci cu politicienii şi ziaristii occidentali, canadieni, francezi, germani şi chiar americani, care consideră că Fidel a fost o mare figură a istoriei omenirii, un geniu al politicii, un mare progresist, un erou al luptei pentru dreptate socială.

Oamenii simpli din Occident, care fie că nu au vizitat niciodată Cuba, ori au văzut-o cu ochii turistului îmbuibat care nu iese niciodată din hotel, care nu au trăit vreodată într-un regim socialist, au plâns rupând pământul la moartea “eroului” şi i-au ridicat osanale care l-ar fi făcut invidios şi pe Kim Ir Sen. „Marele campion al libertăţii şi dreptăţii sociale, care s-a ridicat împotriva celor bogaţi”… Măi, chiar asa să fie?….Ce film au văzut oare oamenii ăştia? Aceasta este problema cu visătorii occidentali de stânga. Nemulţumiţi cu inegalităţile inerente ale sistemului capitalist în care s-au născut, tânjesc, compensatoriu, după “lumea cealaltă”, idealizând marxismul şi ţările socialiste. Dânşii ar avea nevoie desigur de un „reality check”. Le-aş sugera acestora un mic regim de dezintoxicare: să trăiască măcar timp de un an ca simplu localnic în Cuba sau Coreea de Nord sau eventual în vreo ţară cu regim islamist, şi vom vedea după aceea dacă ne vor mai predica beneficiile socialismului sau toleranţa islamului. Ceea ce progresiştii occidentali nu ştiu este că tovarăşul Fidel, marele apărător al săracilor, a fost de fapt cel mai mare capitalist al Caraibelor, punând stăpânire absolută pe toate plantaţiile de trestie, tutun şi plajele ţării sale, exploatându-şi lucrătorii pe salarii de nimic, vânzând produsele cu preţ de dumping, şi ţinându-şi poporul în control şi mizerie.

Halucinant, marile posturi de televiziune CNN, BBC, CBC – adică aceeaşi presa care il ridică în slăvi pe Barack Obama, şi îl demonizează zilnic pe Donald Trump, îl omagiază la unison pe omul care a executat mii de opozanţi politici, în numele ideologiei. În acelaşi timp, în Mica Havana, cartierul imigranţilor cubanezi din Miami, în seara in care Fidel a părăsit lumea asta, populaţia a ieşit pe străzi cântând, dansând salsa, şi lansând focuri de artificii, de parcă erau la o petrecere de revelion. Pentru dânşii, care au fugit să scape de dictatură, este sărbătoare, în schimb pentru progresiştii occidentali este doliu. Diferenţa între ideologie şi realitate este izbitoare.

Am avut şansa să vizitez Cuba lui Fidel de cinci ori. Aeroporturile seamănă cu o autogară sărăcăcioasă: o singură pistă lungă, folosită atât la aterizare cât şi la decolare, plus câteva ghişee cu grăniceri şi vameşi, totul situat în mijlocul unei pustietăţi aride. Oraşe sărace, străzi murdare, case pătrate, ca nişte cutiuţe de 10-12 metri pătraţi, fără ferestre, fără camere, cu toaletă în aer liber. Sărăcie totală. Am trecut noaptea cu autocarul prin Santa Clara, oraşul simbol al revoluţiei cubaneze, şi nici o lumină nu era aprinsă, cu excepţia, notabilă, a unei mici biserici. Cubanezii, oameni de treabă, politicoşi, gata să te ajute cu orice ai avea nevoie, sunt supravegheaţi însă intens de poliţie, să nu cumva să se contamineze cu idei periculoase din Vest (de ar şti ei că unii occidentali îi invidiază, s-ar tăvăli pe jos de râs….). Socialismul cubanez se laudă cu eradicarea analfabetismului şi cu o educaţie înaintată – într-adevăr, barmanii, animatorii şi lucrătorii în turism sunt mai toţi absolvenţi de facultăţi şi vorbesc 3-4 limbi. Ce folos însă că salariile lor sunt între 20 şi 30 dolari pe lună, iar dacă nu ar pica niţel bacşiş din partea turiştilor, ar fi trăit la limita supravieţuiri. Prostituţia este o industrie care se practică în familie – tatăl îşi trimite fiica sau fiul la produs, să lucreze printre turiştii amatori de vacanţe de neuitat din Rusia, Canada sau Europa de Vest. Pe străzi, nici o şansă să vezi aglomeraţiile din metropolele occidentale: majoritatea zdrobitoare a cubanezilor nu au bani să îşi cumpere automobile, numai grangurii de partid şi poliţiştii îşi permit acest lux. Iar cele câteva taxi-uri pe care le întâlneşti în zonele turistice sunt maşini americane fabricate în anii ’50. Cam de atunci, de pe timpul dictatorului Batista, importurile americane s-au oprit. Mai scapă uneori prin magazinele pentru turişti, niste coca-cola, importată din Mexic şi alte ţări latino-americane, cu care Cuba menţine puţinele sale legături economice.

Dacă vrei să faci un film despre Havana anilor ‘50, nu ai nevoie de nici o amenajare specială: decorul e neschimbat. Clădirile cu vopsea coşcovită de umezeală, străzile cu gropi, şi automobilele sunt exact aceleaşi, atunci şi acum. În shop-urile unde au acces numai străinii, se vând tricouri şi cărţi cu Fidel şi Che Guevara, marii (şi singurii) lor eroi oficiali, plus rom şi ţigări, singurele produse marketabile ale economiei cubaneze centralizate. Nu există şomaj, ne spune propaganda oficială, dar folosirea resurselor umane este hilară: într-un restaurant pentru turişti cu o sala de vreo 40 de mese, lucrează 20 de femei de serviciu care dau cu mătura şi apoi cu mopul ud, toate deodată. În Occident, acel post ar fi fost ocupat de o singură persoană, care ar fi facut toată treaba cu un aspirator şi un spălător automat. Da, dar în Vest este şomaj! La aeroport, patru sau cinci tipi îmbrăcaţi în uniformă, sunt angajaţi să facă acelaşi lucru, unul după altul, adică să se uite la biletul şi paşaportul turistului. Desigur, cubanezii au raţie nu doar de mâncare, dar şi de ţigări de foi şi rom, au soare şi apă caldă nelimitat, de la natură, iar în ochii lor citeşti, paradoxal, speranţă şi bucurie de a trăi. Pretenţiile de la viaţă sunt mici, iar „La misere est moins penible au soleil” cum cânta Charles Aznavour. Acesta este rezultatul a 50 de ani de “socialism sau moarte”. Aceasta este viaţa cubanezilor rămaşi în ţară să pună umărul la construcţia socialismului. Pe ceilalţi, fugiţi de persecuţie politică sau în căutare de prosperitate, îi găseşti în Florida, ducând o viaţă prosperă, şi nerăbdători să apuce schimbarea regimului şi să se poată întoarce acasă.

De acolo unde este acum, omul Fidel nu mai poate face rău nimănui. Insă ideile sale revoluționare și mai ales, imaginea sa de erou al omenirii, întreținută de către ideologii neo-marxiști din Vest, pot produce pe viitor noi victime. Noi, cei care ne-am eliberat de dictatură și am devenit alergici pe viaţă la comunism, avem datoria să mărturisim lumii despre catastrofa socială produsă de ideile colectiviste, spulberând astfel preconcepția, atât de răspândită în Vestul de azi, că marxismul a eșuat doar pentru că a fost prost aplicat. Misiunea noastră nu este deloc usoară, pentru că occidentalul de astăzi este o ființă capricioasă, un adult răsfățat care tânjește după singura jucărie care i-a lipsit în copilărie.