Lumea în care trăim

Ce rău e în România…

Într-o bună zi, Ionel s-a supărat pe România.

La bloc, unde a copilărit, toată lumea îl cunoaște. Toți vecinii îl știu de mic. Toți știu cu cine s-a bătut. Când s-a lovit la nas. Ce geamuri a spart. Ce note a avut la școala generală. Unde a făcut liceul. Cu ce echipă de fotbal ține. Ce cărți n-a citit. Pe cine a înjurat. Cu ce fete s-a pupat. Aici se știe tot. Vecinii îl enervează. Mai ales bătrânul ăla de la etajul doi, care a lucrat, zice lumea, 15 ani în America, îl oprește mereu când îl vede și îi dă sfaturi. Ce mai vrea și boșorogul ăsta?

La servici, colegii îl bârfesc, șefii îl exploatează, subalternii nu îl respectă, cică e prea tânăr.

Salariul e prea mic pentru valoarea lui, el care a terminat facultatea cu media 9,25.

Colegii din liceu și din facultate se întâlnesc des la o bere în centru, dar Ionel nu mai participă. Numai discuții despre fotbal, politică, femei. Nimic înălțător, nimic filozofic, nimic existențial, nimic important.

Distanțele sunt prea mici. Părinți, bunici, veri, colegi – dai nas în nas cu ei când ți-e lumea mai dragă.

La lift, la aprozar, la piață, în metrou. Străzile sunt prea înguste și murdare.

La doctor, te duci și ți se cere șpagă, altfel nu se uită la tine.

Când treci pe roșu, polițistul te vede, te oprește și apoi negociază. În loc de amendă, scapi cu șpagă. Dar lui Ionel nu îi mai place, vrea o viață normală, unde legea e lege, iar omul e respectat.

Pentru un pașaport, aștepți 3 luni. Dacă dai ceva cui trebuie și ai o pilă, îl ai în trei zile.

Birocrația îl sufocă. Ionel nu mai rezistă. Gata, s-a hotărât, pleacă în Canada.

Ce bine e în Canada

Doi ani mai tarziu, Ionel este în Canada.

Spații largi și curate. Parcări imense în fața magazinelor. Lumea e calmă, civilizată.

Funcționarii de stat zâmbesc și vorbesc politicos.

Ionel se simte bine, aici sunt oameni veniți din peste 100 de țări. Toți se înțeleg de minune. Ce bine e să trăiești într-o țara multiculturală. Oamenii, ca frații.

Poliția e respectată și corectă, șoferii sunt cuminți, nu înjură și nu trec pe roșu.

Doctorii respectă toți pacienții, bogați sau săraci, și nu iau șpagă de la nimeni.

Distanțele sunt suficient de mari. Vecinii îl salută de la distanță. Nu știe nimic despre ei și nici invers. E pacea pe care și-a dorit-o.

Merge la Universitate, este respectat de toți profesorii și colegii. Toți îi prevăd un viitor de aur.

După școală, Ionel obține o poziție bună, bine plătită, la o mare companie.

Ionel e fericit.

Ce rău e în Canada…

A venit iarna. Noiembrie e rece. Decembrie e frumos, cu brazi și luminițe, dar e frig. Ianuarie îngheț. Februarie ger. Martie zăpada. Aprilie tot frig. Și tot așa, an după an.

Casele parca seamănă toate între ele. Ionel a văzut cele câteva muzee din oraș, de prea multe ori.

Timpul trece. De 10 ani nu a vorbit cu vreun vecin. Toți îi respectă intimitatea…

I se face dor de bunici, de părinți, de veri, de colegi. Ține legătura prin Facebook.

Îi e dor de Carpați și Marea Neagră, de Bărăgan și de bisericile din Transilvania.

A luat 12 amenzi de parcare și 5 de viteză. A încercat să se înțeleagă cu polițistul, dar ăla, afurisit, nu a vrut să stea de vorba. A trebuit să plătească de fiecare dată.

Jobul ăla bun l-a pierdut ușor, căci firma a trebuit să faca loc să angajeze niște refugiați. De ce dracu’ nu stau la ei acasă? Acum lucrează la un job subcalificat, iar banii se duc pe taxe și mâncare. A trebuit să aștepte 6 luni să vadă un doctor. În România, ar fi grăbit totul cu o șpagă…

Ionel e furios. Și deodată, îi vine ideea salvatoare: revine în România!

Ce bine e în România

Ah, din nou acasă!

Străzile sunt intime. Vecinii, atâția câți au rămas, îl primesc cu căldură. Trăncănește cu ei, le povestește cum e e viața pe “lumea ailaltă”. Rudele de la țară sunt tot acolo, la locul lor. Mai puțin bunicii. Prietenii sunt la doi pași, la o bere. Atâția câți au mai rămas prin țară.

Ajunge să vadă un doctor pentru durerile de spate. Tratamentul costă ceva, dar măcar nu așteaptă.

Găseste rapid un job, cu niște pile. Și cu o mică atenție. Este la el acasă, ce naiba! Stie cum să se descurce! Se simte în sfârșit respectat.

Mâncarea e ieftină și gustoasă. Ionel simte că își trăiește a doua tinerețe.

Doar că părul e mai alb la tâmplă.

Ubi bene, Ubi patria….

Îl oprește poliția. A trecut pe roșu, din neatenție. Spaga însă îl scapă…

Trebuie să își refacă pașaportul. Iar șpaga îl scapă…

Vrea o avansare în companie…Din nou plicul îl salvează…

Unii prieteni dispar. Vecinii din copilărie s-au dus și ei. La blocul cel vechi se mută oameni noi.

Vecinii cei tineri chicotesc când trec pe lângă el…”Cine o fi și boșorogul asta?”

Ionel simte că se sufocă. De ce s-o fi întors în România? Nu era mai bine dincolo?

Iși șoptește trist în barbă : “Nu mai respectă nimeni oamenii în vârstă în țara asta”….