A început acum vreo doi ani. Indiferent la ce oră mă duceam la culcare, pe ce parte a patului mă aşezam, dacă beam sau mâncam, dacă alergam sau mă uitam la televizor sau nu făceam nimic înainte de somn, invariabil mă trezeam la ora 3 dimineaţa. Fix. Puteai să reglezi ceasul după mine. Apoi stăteam treaz, uitându-mă în tavan până pe la 5 şi jumatate. Adică cu o oră înainte de trezirea oficială, când Iphone-ul urma să ţiuie deşteptarea. Atunci, tocmai atunci, mă lovea un somn by the book, reparator şi fără vise, care era, evident, întrerupt de sosirea orei de plecare la muncă. La început am zis că o să treacă de la sine şi că e doar o întâmplare. Dar întâmplarea a început să se repete, noapte de noapte, până a devenit un obicei. Prost.
Am început să mă plâng pe la unul şi la altul, şi să mă uit pe forumuri on-line anti-insomnie. Sfaturi cu duiumul, tot mai variate, toate presupuse să mă facă înapoi om. Ceaiuri de tot felul, româneşti sau chinezeşti, pilule chimice sau naturiste, yoga, meditaţie transcendentală, rugăciuni rituale, alergat pe afară, făcut duș scoţian înainte de culcare, mers la sala de forţă, partide de sex sălbatic sau domestic, programare neuro-lingvistică, cititul ritual al Coranului sau al Bibliei (după orientarea confesională a respectivului forum). Interesant că pe forumurile ateiste nimeni nu mi-a sugerat să citesc Darwin sau Marx pentru relaxare, toţi mă trimiteau invariabil la pilule…).
Apoi sfaturile de prim ajutor – ce să faci când te-ai trezit în mijlocul nopţii. Să numeri stelele (dacă ai noroc de o noapte senină). Să numeri până la un milion. Să numeri invers, de la un milion la zero. Să înmulţeşti, să împarţi, să extragi radical, să calculezi logaritmi, sau să numeri fără să te încurci atentatele teroriste de la Charlie Hebdo încoace…
La fiecare trezire la ore din astea nepotrivite, incercam să nu îi deranjez pe cei din casă, care sforăiau duși. Singurul sensibil la suferința mea era tot Gogu, căţelul familiei, care venea lângă mine, oriunde mă aflam. Dacă eram în pat, începea să îmi lingă picioarele. Dacă plecam la bucătărie să îmi fac un ceai, venea după mine. Ieșeam afară în mijlocul nopții să mă plimb pe strada pustie, ieșea și el.
Am mers la medic, să îmi fac analize, poate oi avea vreo tumoare pe creier sau altă boală gravă. Nimic de genul ăsta. Analize perfecte (cel puţin după ştiinţa de astăzi). Mi-a prescris o pilulă. Am decis să iau numai jumătate, cu multă apă. Un sfert de oră mai târziu, m-am dus împleticit spre pat şi am căzut fără să ştiu de mine. In fine, dormeam! Atâta doar că a doua zi m-a durut capul ore în şir. Mda, scapi de dracul şi dai peste tac-su. Nu, merci. Next!
Nu a trecut mult și m-am pomenit și cu o infecție urinară peste insomnie…așa că la recomandarea unui alt prieten, m-am dus în oraşul chinezesc din Montreal. Acolo un nene micuţ, îmbracatîn halat alb şi cu ochii oblici m-a primit în cabinet, nu m-a întrebat nimic, m-a pus să scot limba, mi-a luat pulsul, a dat din cap şi mi-a zis, într-o franceză aproximativă şi cu o voce piţigăiată: „Dormir pas bien? Faire pipi trop souvent?”.
Oops! De unde le ştie ăsta pe toate? Nu apucasem să-i zic nici bună ziua! M-a trimis în sala de aşteptare, apoi a venit peste o jumate de ora cu un braţ de ierburi uscate, rădăcini de copaci, ciuperci şi alte elemente din regnul vegetal. „Fă-ţi o fiertură din toate astea şi bea timp de șapte zile. Apoi vino înapoi”.
M-am dus acasă, am umplut vasele cu apă, am făcut fiertura. Casa se umpluse de un miros indescriptibil, de nămol de Techirghiol amestecat cu rivanol şi clor. A venit însă şi momentul dramatic al degustării respectivei poţiuni. Asta a fost o adevărată probă olimpică… Un gust şi mai greu de descris decât mirosul. O amărăciune intensă care te scutură de sus până jos pe şira spinării, ca un şoc electric. Şi asta era doar prima sorbitură! Dar trebuia să continui aşa, să beau toată cana, şi asta şapte zile la rând! Am renunţat…. Dar noaptea, nefericita de insomnie a revenit. Aşa că, a doua zi, am fost băiat cuminte şi mi-am băut toată ceşcuţa…Brrr…
Culmea, insomnia şi senzaţia de pipi trop souventau trecut ca prin minune. Noroiul ăla chiar funcţiona, ca să vezi! Dar a mers doar pentru o vreme. Câteva luni mai târziu, după ce oprisem licoarea, pauzele de noapte au revenit. Iarăşi dădeam ora exactă la 3 dimineaţa. Iarăşi nervi, frustrări, yoga, rugăciuni multi-confesionale, numărat stele, extras radicali (vezi lista de mai sus).
Până într-o noapte, când, în timpul mono-dialogului obişnuit cu căţelul, mi-am zis brusc: Ei şi? Care e problema? Ia să profit de timpul asta, că oricum mă plâng mereu că nu îmi ajunge ziua pentru hobby-uri. Mereu rămân în urmă la citit. Am peste 100 de cărţi în bibiliotecă pe care tot îmi propun să le citesc şi nu ajung niciodată. Ia dă-l încolo de somn. M-am sculat din pat, m-am pus in fotoliu cu o patura pe mine şi m-am pus pe citit Tratatul de istoria religiilorde Eliade. Stiti care, cartea aceea despre lună, soare, stele, vegetaţie şi alte chestii sfinte. Uite aşa, i-am zis insomniei, acuma nu mai vreau eu să dorm, poftim.
După o jumătate de ora de citit, îmi picau ochii în gură, iar peste încă cinci minute, dormeam ca un prunc în pozitia foetus-ului, pe fotoliu. Încă două-trei nopţi de tratament intensiv cu cartea lui Eliade şi insomnia a fugit de la mine. Şi, de dată asta, nu s-a mai întors. O fi plecat probabil să îşi caute altă victimă.
Aşa că acum dorm bine, dar am rămas iaraşi în urmă cu cititul. Căci aşa e mereu în viaţă, trebuie să iasă altfel de cum vrei tu. Uf!
